ante tous ojos

am ajuns in sfarsit in hunedoara, dupa atatea luni de absenta. drumu’ a fost lung – si la asta ma refer cand zic ca am facut aproximativ 11 ore cu trenu’ din bucuresti. asta pentru ca in aceasta tara (trista, plina de umor) daca dintr’o pura intamplare incepe sa fulgere si sa ploua, ceva se strica. si anume sinele de tren. un copac cazut pe sine m’a tinut captiva 11 ore pe acelasi scaun, printre straini. intamplarea face sa ma fi uitat la un film cu niste bieti pakistanezi care mergeau spre pakistan au fost arestati de americani si tinuti aproximativ 4 ani inchisi ( pe fundalul razboiului din afghanistan) fara absolut nicio vina. filmul se numeste ‘The Road to Guantanamo’ si eu ma simteam la fel de claustrata in trenu’ ala, cum erau inchisorile astora din cuba.

apropo de filme, m’a impresionat in special ‘Shooting dogs’ ( cu hugh dancy – noua pasiune a mea si a ilincai – cu care ne’am mai uitat si la confessions of a shopaholic – in spiritul devil wears prada, the jane austen book club – un film simpaticut de sambata seara, blood and chocolate -  filmat in bucuresti << chiar mi s’a parut pentru prima oara ca bucurestiul arata foarte bine filmat>> cu iz de twilight, dar mai finut) la modu’ de o lacrima varsata si cateva zile in care m’am simtit cel mai ignorant om pe care’l cunosc. desi toata lumea apreciaza ‘Hotel Rwanda’, mie mi s’a parut shootng dogs mult mai realist si fara scene semi-hollywoodiene.

legat de ignoranta mea, mustrarile de constiinta somnambule nu au ezitat sa apara, astfel incat am visat intr’o buna noapte ca eram la o ora de muzica, la care am aflat, cu surprindere si umilinta ca mai exista o nota muzicala in gama do. acest lucru m’a facut sa’mi pun intrebari de oridnul existential care si’au gasit amurgul sfarsit seara, cand m’am hotarat sa m’apuc de citit, de lecturat, de cercetat si de intrebat in stanga si in dreapta mici curiozitati ale lumii inconjuratoare. era cat pe’aci sa fac un pariu legat de intrarea sua in primul razboi mondial, dar m’am abtinut cu vitejie.

in alta ordine de idei, bestfestu’ a fost asa cam o mare tzeapa. imi pare oarecum rau de oamenii care chiar si’au cumparat bilet(e) avand in vedere ce line-up lame a fost acest an. cateva exceptii, evident au mai salvat onoarea acestui festival – cum ar fi franz ferdinand, care au facut un show foarte simpatic. am apreciat ‘this fire’, dar si ‘dark side of the matinee’ – pe care o fredonam in liceu in perioadele de ‘nimeni-nu-ma-mai-intelege-all-the-girls-i-hate-all-the-boys-i-hate-everyone-i-hate’ etc etc, dar si melodiile de pe ulysess. apoi a mai fost moby – simpatic si cu ac fata de om suferind, tot asa trezind amintiri de la olimpiadele comunicarii pe ‘porcelain’, killersii nu m’au impresionat foarte mult (bine acuma, au avut niste lumini, niste vizualuri si un ditamai K luminat de niste becuri, care era de fapt o orga), doar poate ‘when you were young’ caci, cu rusine in obraji pot spune ca aceasta melodie inca mai trezeste nostalgii de ordin metafizic in mine. white lies au fost simpatici in ploaia aia (cu amintiri din belgia fredonate pe ‘let’s-grow-old-together-and-die-and-the-same-time’) si putin orbital, pe ici pe colo. dar, except franz, festivalu’ asta m’a facut mai mult sa nu fiu acolo decat fizic, dar cu gandu’ in alta parte. cat despre santana, orice ar zice taica’meo, nu avea ce sa caute acolo.punct.

acestea fiind spuse – si bifand categoria ‘a scrie din cand in cand si in spatiu asta’, ma voi duce sa ma plimb pe strazile nemiscate ale acestui oras, printre stafii.

(olga, iti multumesc pentru poza de sus sus, cea mai de sus).

random

n’am mai scris de o gramada de timp. si nu’nteleg de ce. adica nu e ca si cum n’as avea ca sa scriu, ca atatea s’au intamplat si m’am gasit in atatea locuri, cu atatia oameni, dicutand cate ceva, mancand cate ceva, sorbind ceva, uitandu’ma la ceva, scriind ceva, ingrijorandu’ma la ceva, gandindu’ma la ceva, tipand la cineva, zambind la cineva, mergand pe undeva, grabindu’ma undeva, fugind dupa ceva, trecand cate o strada, stand pe un scaun intr’un ratb, stand in picioare, inghesuindu’ma pe undeva, proband ceva, urcand niste scari, coborand altele, impletindu’mi niste fire de par, lovindu’ma intr’un genunchi, neputand dormi, dormind prea bine, tinad pe cineva in brate, tinand ceva in brate, cu capul spre ferastra, alteori cu perna spre usa, spaland ceva, murdarind ceva, ascultand ceva nou, alteori ascultand ceva vechi, mancand ceva dulce, alteori fiindu’mi prea foame, fiindu’mi cald, dup’aia prea frig, dormind intr’un pat, domrind in altul, dormind pe jos, nedormiind, ajungand in locuri frumoase, ratacindu’ma, beand ceva, gustand ceva, mirandu’ma la ceva, dansand pe ceva, cantand pe ceva, stand pe plaja, stand pe asfalt, stand pe un leagan, mergand pe o bicicleta, vaietandu’ma, stresandu’ma, scriind la spatele unui caiet, citind ce’am scris la spatele altor caiete, cu cearcane, fara…

de ce nu mai pot sa scriu cu naturaletea pe care o faceam cand nu se intampla mai nimic?

vreau sa ma mut, vreau sa am o casa a mea, vreau sa fac chestii gospodaresti, vreau sa chem oameni la mine in camera, vreau sa ma cert cu vecinii, vreau sa stau pe un balcon si sa ma uit la ati oameni in casa, vreau sa fac baie in cada, vreau sa platesc taxe, impozite, sa’mi bata in tzevi, sa dau muzica si mai tare,sa vorbesc espre linistea carteirului, sa ma scol la 6 dimineata in zgomote de motor stricat de dacia, vreau sa fac experimente culinare in buctarie, sa am o debara in care sa fie tot timp’ dezordine, un frigider pe care sa lipesc niste post itsuri, vreau sa aspir, sa am perdele colorate, mici chestii de la ikea si sa citesc o carte ceva pe o canapea

of.

wtf.

sambata, in parcarea de la real din deva era concert Boney M.

sa mai scriu, zic.

cel mai greu mi’e sa incep sa scriu, ma rog primele randuri care sa te bage mai apoi in continut. ca, vorba aia, as avea ce sa scriu. de la near death experiences (ca deh, am avut si de’astea) pana la vizitat de tari straine, incercat de arome noi si nah, stiti voi – ce face omu’ de zi cu zi.

faza e ca, in ultimu’ timp m’a luat un fel de ‘andra-trezeste’te-la-realitate-si-fa-ceva-cu-viata-ta’ si na, am tot facut cate ceva. nu mai retin exact daca activitatile astea m’au trezit sau nu la realitate, sau daca mi’au placut sau daca le’am facut de dragu’ de a le face, cert e ca, luna asta iar a trecut cu senzatia eterna de bai, ce repede trece timpu’.

pe scurt, am inceput sa merg din nou cu bicicleta- si sa’mi amintesc cu placere de gimnaziu, cand ieseam si faceam zeci de ture prin hunedoara, alergata de caini sau cazand in genunchi (lucru pe care inca il mai fac cu regularitate, am picioarele unui pusti de 13 ani), mai ales primavara pe langa parcu’ al mai mare din oras. acest sentiment mi’a produs o nespusenzatie de bine, doar ca bucurestiu’ e plin de oameni care au o deosebita placere de a’ti taia calea sau de a se uita urat la tine cand treci pe langa ei. bicicletele de la cicloteque au frana old-school si o improvizatie de claxon, ca’ti fac viata si mai amara decat o aveai inainte. si’acum astia cu ordonantele lor, ma fac sa’mi doresc sa merg si mai mult prin parcuri, numa’ de dragu’ de a ma fugarii cu gardienii lor publici cu tot.

am fost si pe la Next, am zis sa las pe’aici niste dovezi cum ca ar fi festu’, niste poze niste alea-alea, da’ mi se facuse prea lene sa mai ma loghez. fata de anu’ trecut, unde am trait cu ochiu’ lipit de ecranu’ semi-aburit din cinemateca eforie(cu riscu’ de a ma repeta, eu’s genu’ ala de spectator care sta in primele randuri la filme, langa ecran, pana ma dor ochii, dar cu ideea – mai mult sau mai putin inspirata- ca vreau sa fiu primu’ om care asimileaza informatia aia, stiti voi cum se fac mici conexiuni intre public si film, na- eu le caut) anu’ asta frigul de la scala si prezenta a cel putin 3 cafele in sangele meu tanar si ne-experimentat in ale cofeinei, precum si lipsa acuta de mancare m’au facut sa cred ca anu’ trecut a fost putin mai reusit. bine, anul trecut nu am voluntarit, da’ oricum, sa zicem ca si anul asta m’am simtit mai mult decat placut surprinsa la filmele care se mai fac prin lumea asta mare, gandindu-ma de enshpe mii de ori ca si unele chestii prin care trec pot foarte bine fi niste scurt-metraje reusite.

am mai ajuns si in belgia, unde am incremenit. mi se pare cea mai faina tara in care am pus picioru’. si flandra si valonia, desi diferite intre ele ca populatie, obiceiuri si sight-seeing, mi’au placut la fel de mult. adica boemia valoniei cu izu’ frantuzesc si oamenii tolaniti la soare, pe iarba prin orasele cu turnuri si catedrale, da’ si flandra cu orasele ei mici si organizate, au reusit in vreo 8 zile de stat sa’mi alimenteze pofta de a umbla hai-hui, asa destination-less cel mai mult mi’a placut ca in fiecare zi am fost in alt oras, astfel incat am reusit sa vizitez brugges-ul – which, by the way, e cel mai ireal loc in care am fost pana acum, bruxelles-ul – unde m’am simtit fooarte bine, perindandu’ma printre toate stradutele si locurile, kortreijk -unde sta andrei, tournai- unde e elena, antwerp- care mi’a placut mult -pe o straduta repetau niste oamenii intr’un un apartament, se auzeau niste acorduri lenese de bas, charleroi-in care am stat multe ore in aeroport, pentru ca evident avionu’ spre bucuresti avea intarziere, gent – unde am fost la un concert de jazz, intr’un pub foarte simpatic, maastricht- asta e in olanda, dada tratatu’ de la maastricht cu UE si alea alea, unde n’am vazut prea multe, daca ma’ntelegeti. per total, a fost una din cele mai reusite excursii pe care le’am facut in ultimii ani, si abia astept sa mai merg, pentru

bere – cu enshpe mii de arome, dintre care am degustat caramel, banane si cirese
ciocolata- din care am degustat multe, poate prea multe bomboane
franceza – pe care imi propun sa o invat
olandeza- pe care din nou, imi propun sa o invat
oameni, vietati si animale – care sunt de o mie de ori mai faine decat oamenii, vietatiile si animalele de aici
casele, cladirile, acoperisurile – pe care am mai stat, mancarea, zilele alea cu soare si zilele alea cu nori,the whole thing.

dar, venirea in bucuresti m’a adus cu picioarele pe pamant, la olimpiadele comunicarii, unde am intalnit un juriu care m’a enervat si m’a intristat pana in adancul strafundului intrupat (sau asa ceva). in afara de dl psatta, care e un domn in ale advertisingului, ceilalti doi membri – a caror nume n’are sens sa le scriu, au fost sub orice critica. o domnisoara care m’a intrebat daca semaforu’ e simbol romanesc, un domn care crede ca jud tulcea e de fapt toata dobrogea – cu tot cu mangalia si constanta si – colac peste pupaza – cum s’ar zice, intreruperile extrem de haotice la fiecare propozitie a acestor oameni m’au facut sa’mi doresc sa nu prea am – acum sau in viitorul apropiat- de’a face cu oamenii care lucreaza in advertising, cel putin pana mai am putina coloana vertebrala si vreo 2-3 neuroni in acest cap al meu.

asa ca am plecat de’acolo semi-scarbiti si cu mandria de loc 2 de anu’ trecut. cum ar zice – cine zice treburi de’astea in general- fuck them, noi sa fim sanatosi si creartivi.

acestea fiind spuse, traiasca produsele fabricate in romania, cu romania cu tot!

(ah, maine de la 12 e super-conferinta la OC, la palatul parlamentului. cu BTO si Naumovici. Recomand cu caldura prezenta in sala).

knock knock.

[doors in portugal -deepkitsch.deviantart.com ]

vorbeam zilele astea cu olga despre tot felul de oameni cu care fie ca vrem, fie ca nu, intram in contact zilnic. iar eu, ca de obicei m’am gandit sa fac o mare metafora din care eu sa inteleg clar la cine ma refer, iar ea sa zambeasca prieteneste la incercarile mele de a vorbi metaforic.

so here i go.
am zis, asa dupa mintea mea, ca unii oameni sunt ca niste usi turnate – din’alea rotunde care se invart permanent de fiecare data cand vrei sa intri intr’un supermarket mare, o banca, sau holul unei cladiri care se respecta.
mi’au placut intotdeauna metaforele legate de usi – si nu ratam niciun eseu la engleza in care sa bag cel putin vreo doua citate legate de usi.
dintre cele mai frecvente care se potriveau cu orice tema si care erau exemplare intr’un for and against essay, sau intr’unul de opinie personala era “There are things known and things unknown, and in between are the doors of perception”, care lasau un mare semn de intrebare si din care cel ce citea putea sa’nteleaga orice, mai putin punctu’ meu de vedere. da’ aparea numele lui’ huxley si toata lumea era multumita.
si ca orice iubitor de muzica cu putin respect de sine, mai mergea si “If the doors of perception were cleansed, every thing will appear to man as it is, infinte” de la dl Blake, de la care Doorsii isi alesesera numele.

n’as putea nicidecum sa ma ridic la rangul acestor oameni, dar totusi mi’am permis sa fac aceasta comparatie intre oameni si usi. adica faptul ca ca unii oameni sunt ca niste usi turnate – din’alea rotunde care se invart permanent de fiecare data cand vrei sa intri intr’un supermarket mare, o banca, sau holul unei cladiri care se respecta.
in sensul ca ajungi sa’i cunosti si incerci sa vezi cam despre ce e vorba cu ei. si te trezesti ca esti impins de la spate de o bucata de sticla, impins spre intrare, reusesti sa vezi pentru un scurt timp cam ce se afla inauntru si pana sa te bezmeticesti, esti scos afara, de unde ai venit.

exact asa cum ai intrat.

unii oameni ambitiosi mai inceaca o data, dar parametrii sunt respectati. in plus, daca te incapatanezi si nu mai vrei sa iesi, te’ar putea apuca greata, invartindu’te incontinuu in gol.

pastrand ideea, am extrapolat exemplul la oamenii cu care ne mai sarutam, din cand in cand, pe strada, acasa, pe la un chef sau cand iti mai pune dumnezeu mana in cap. peste tot numai guri, gata gata sa te infrupti din ele.
de unele te saturi, unele te gadila la orgoliu’, unele te fac sa te intrebi ce planuri mai ai saptamana asta, unele te ametesc, de unele te ascunzi si pe celelalte le tot cauti si le cauti.
si evident esti pus in fata unor situatii care mai de care.
la unii bati la o usa si nu ti se raspunde.
altii, in schimb nici nu bat la usa ta, ci intra direct, cu bocancii umpluti de noroi si se aseaza in sufragerie fara pic de jena. cu altii, ai putea purta discutii extraordinare, dar in hol. altii, cu bun simt se mai descalta, isi pun geaca in cuier si abia apoi iti viziteaza casa. altii nici nu inchid usa, incat nu stii: pleaca? vin?

ce ne facem cu oamenii astia?

shit’s fucked up.

shit shit shit

mi se intampla de fiecare data cand ma blochez pe ceva, sa uit de propria’mi existenta. sa, nu stiu, sa nu’mi pese. dupa fiecare film, sau carte, sau om, sau noapte sau sau sau, ideea e ca pierd sirul zilelor/noptilor, nu mai dorm, nu mai manac, numa’…absorb.
tot ce se poate, de la cel mai mic detaliu pana la povestea generala. ma…transpun(?), ma transform (??). si shit shit shit, serialu’ asta m’o dat peste cap zilele astea.
2 zile de ochi lipiti in ecran, de not giving a fuck despre ce se intampla in jurul meu. si dupa ce se termina, eterna intrebare “eu ce fac acuma?”.
i gotta stop asking myself and others this question. ca, in majoritatea cazurilor raspunsul e undeva…nu stiu, undeva in the blue.

si’apoi mai e si chestia asta cu englezismele. sau cu modu’ de viata. sau cu asteptarile. sau comparatiile.

shit shit shit.

si piesa asta, oh, piesa asta ascultata ( olga, plecaciuni) fix dupa 2 zile de californication, fix acuma ( toata lumea isi da propriu’ sens si crede ca traieste drama personala in momente care se sudeaza cap la cap unul dupa altul – cam pe aici ma aflu si eu acuma), piesa asta e frumoasa.

la fel ca si californication. hail duchovny – cum asteptam in fiecare episod de x files sa o sarute naibii pe scully a lui, sezoane dupa sezoane, shit, nu credeam ca reuseste sa joace asa..flexat. asa, stiti voi, sublim/subltil, usor ironic, alcohol-tight up, funny ca naiba, usor cinic, fumator fin si heart-broken.

match-ing

de vreo cativa ani asa, am inceput sa fac colectie de chibrituri. nu am foarte multe, da’ si alea pe care le am sunt foarte faine, de multe dimensiuni si de prin tari diferite. azi am dat de ele intr’un sertar din birou si m’am gandit sa vad, mai exact, ce se mai intampla cu chibriturile…pe net. am gasit niste poze conceptuale simpatice (gugal, flickr, deviant) care m’au facut sa’mi fie pofta (?) sa mai adun chibrituri pana pot sa’mi construiesc, eventual, propria umbra din chibrituri, propria casa, propria msina si chiar- de ce nu – propriul habitat.

si preferata mea…

no..roc!

trecuram si’n alt an. simte careva ceva?
i thought so.

m’am gandit alaturi de ioana, sa scriu aici chintesenta acestui revelion din cluj, ca ar fi placat sa se uite vorbele de duh care mi’au rasunat in cap zile’n sir si pe care le’am impartit cu entuziasm oamenilor din jur.
( atentie, continut explicit

eu – iesind din baie – cine ma striga in noapte?

ioana – discutie pe hol – zici ca suntem la vernisaj
eu – uitandu-ma in jur – si ei zici ca’s tablourile.

mesaj la 12 noaptea de la olga – sa le dai pe pizda la fraieri.

hori – gandind profund – ba, iti dai seama ce nashpa ar mirosi in casa daca ai avea un buchet de pewle?

ioana – dintr-o camera in alta – muie la roacheri!

bratu – exemplificand nuj ce emisiune – raspunsul corect este pewla.
- apoi – ne pare rau, nu acesta este raspunsul corect.

rotea – pa trend -  ce faci ba gen?

unknown – ba, gen miha doarme.

bratu – nu mai am autoritate in casa asta.

eu – suntem toti o apa si’un pamant.
hori – nu ba, eu’s rock.

eu – ba, tu ai dreaduri sub bratz?

bratu – pe biroul ala o stat chitara mea.
ioana – am simtit’o. o fost rock aici.

g – ai vazut cati brazi intorsi erau in polus?

eu – intr’un moment de luciditate mentala – ba…rotea’i blond!

chitzu – mergand spre balcon, sa fumeze – care vine la o vitamina?

hori – io’s roacher, nu ma spal.
eu – muzica rock te spala!

chitzu – despre unu’ – programat genetic pa baza rockului.

ioana – ba esti asa bun, ioai, fa’te urat. acuma!

eu – noaptea de revelion – desfrau frivol.
- after-party – desfrau frivol al carnii.

codin – ioana esti calda.

ioana – am ceva in ochi.
eu – iti creste un ochi mai mic.

ioana – bere ii asa…NB. (nebaut)

eu – cel mai fain la un tip is….umerii si rocku’.

hori – balazi rasta metal.

ioana – ii asa bun, ca l’as naste.

lain – ce este barbatul?….prelungirea inutila a pewlii.

eu – wc-ul este sanctuarul gandirii.

hori – ghiocei intorsi!

eu – contemplandu’mi desenele – il stiti pe marele codin?

codin – in fire, pe acorduri led zeppelin – ba, astia’s maiden!

le vent nous portera

mi’am zis ca trebuie sa’mi fac putin timp sa scriu vreo doua intamplari pe’aici, intamplari la limita absurdului – ca de obicei. in ultima saptamana de facultate, iti aduci aminte ca ai de recuperat seminarii, ca nu ai proiecte predate, ca s’ar putea sa ai niste absente, ca in miercurea aia ai fost la curs, da’..te’ai plictisit sa astepti 10 min dupa profesor si’ai plecat. si..s’a cam tinut.

asa ca, in zilele astea s’au estompat multe lucruri, asa cu varf si indesat (ca la expozitiile astea de cadorui unde pe o tablita mica is peste 200 de perechi de cercei, ca sa te deruteze, sa te faca sa vrei mai mult), s’au adunat si umbla pe dupa mine, urmarindu’mi somnu’ si momentele de mi-s-a-blocat-privirea-da-imi-place.

so so so, luni la un seminar, fiindca era multa galagie (intr-o sala in care incap 20j de oameni, eram peste 50) domnu’ seminarist l’a trimis pe’un coleg la tabla sa scrie definitia linistii. eu stateam pe’o catedra, “ca o virgula”(cum imi spunea maica’mea cand ma cocoseam), incercand sa’mi tin ochii deschisi ( cu o seara inistasem sa ma uit la paris je t’aime si sa’mi doresc, sa vreau vreau vreau si eu sa… fac un scurt-metraj, sa traiesc macar o chestie din scurt-metrajele alea, sa vad parisu’, sa ma ridic din pat si sa cutreier bucurestiu’, sau alte ganduri care’ti vin in toiu’ noptii cat stai in pat si pierzi vremea indobitocindu’te). acum, senzatia de somn de 2-4 ore intr’o noapte e echivalenta cu un mic fum dintr’un jiji, si stiti cum se misca totu’ si cum toate lucrurile isi arata proprietatile semi-gelationase (?) in jurul tau. ei bine, pe fundalu’ de nesomn si lipsa totala de interes, in timp ce se discuta despre alegeri rationale in politica si eu incercam sa vad cum poate sa’mi alunece privirea dintr’un punct fix, cineva scria definitia linistii pe tabla.

nu stiu exact ce a scris, oricum o mare porcarie. si asa’mi doresc sa fi scris eu frumos pe tabla, putin incliniat, cu niste litere rotunde linistea este atunci cand eu tac.

ma rog, asta ar fi lasat o mare sfera de aplicabilitate, cum ii ziceam si lu’ alin dup’aia. adica, de exemplu, ptr misogini…linistea este atunci cand femeile tac. ati prins ideea, nu?

dar, nah..nu mi s’a dat aceasta ocazie. in schimb am auzit azi un schimb de replici la care m’am gandit dup’aia, in drum spre camin, asa o bucata de timp. sa povestesc.
langa caminul meu e un liceu de aviatie (dada am mai tot zis asta) si mai tot timpu’ e plin de copii. nimic nou so far. doar ca azi, in fatza mea mergea un individ (la vreo 16-17ani asa) cu niste skate shuzi noi nouti, din’aia negri cu o talpa impecabila, niste raiati negri ca pana corbului, un palton la care m’am uitat putin cu invidie, o caciula neagra din’aia cum au toti, mai lalaie la spate si’o tigara in mana. so far so good. individu’ se intalneste la un colt cu niste cocalari (de top as adauga) si’astia toti mirati, ca “baaa gioni ce’ai patit mah?”. la care individu’ raspunde:
“frate, de azi m’am facut rocker!”.

astfel, cu permisiunea dvs, de maine (ca azi a cam trecut) ma voi face si eu ceva, dar ca problema e ca nu stiu exact ce. asa ca astept niste sugestii ceva.

meanwhile, am ramas cu winampu’ blocat pe aceleasi 3-4 acorduri vreo 10min. nu va recomand, pentru ca o sa capete o dimensiune spatialo-temporara incredibila, de parca si vocile alea de pe hol vorbeau in aceleasi 3-4 cuvinte repetat, repetat, reperat.

asta asa, in ideea transformarii timpului in spatiu.

don’t get any big ideas.

cineva a cautat aici date despre cum au trait sirenele. ma induioseaza si totodata ma fascineaza oamenii care mai cauta astfel de lucruri pe google. e ca si cum ai cauta niste solzi de peste intr’un second hand. sau unghile taiate a unor zeitati la tine’n birou. ar fi cazu’ sa ma opresc aici.

zilele astea semi-tomnatice, semi-cetoase, incarcate cu un vag iz de sarbatori dintr’o alta viata, m’au dat pe spate. e un aer ciudat in bucuresti, se simte ceva plutind, e ca linistea dinaintea furtunii. si in toate drumurile facute cu lipsa de interes tipicara al oricarui om care traieste aici, imi dau seama ca ma aflu – metafizic vorbind hehe – on thin ice. si nu e gheata aia faina din eternal sunshine of the spotless mind, pe care poti sa te’ntinzi si sa te uiti tamp la stele, e mai degraba o gheata subtire care e gata sa se rupa la orice respiratie. si nu’ndraznesc sa fac nimic. da’ nimic. sunt blocata, oarecum de mine, cu vointa mea, din vointa mea, da’ zau, zau acum nu e vina mea.

acuma, recunosc lipsa de interes tipicara al oricarui om care traieste aici, vis-a-vis de mijloacele de transport in comun, inghesuiala din ratb-uri, traficul greu, poluarea fonica pe trecerea de pietoni, afisele electorale suspendate ala’n'dala, miscarea lenta de la cozile de supermarket, mancarea scumpa si aerul rece s’au transpus si’n alte domenii, cu precadere spre facultate, careia ii acord o atentie din ce in ce mai scazuta si ma trezesc citind pe sub banca beletrisme, cum faceam pe la orele de chimie, in liceu.

de unde ideea asta ca totu’ e o etapa? si ca dupa etapa aia vine alta?

mi’am promis ca fac un mic manual de intrebuintare a vietii. si zau, de n’o sa ma apuc. unele lucruri trebuie spuse pe nume, inca din bancile pubertatii cand mintea’ti fuge la seri minunate intr’un oras mare si strain. si vreau aici ca introduc anumite zicatori, proverbe si expresii utile’n toate situatiile scrise mai sus.

de genul ” oameni suntem”. care merge bine cu “la toti ni’i greu”.
sau, preferatea mea : “sa ne fie bine la toti”.
si “pus in fata faptului implinit”. ( cum a fost cuza, la marea unire. cu o mainile’n buzunar, tragandu’si mucii si cu sprancenele aduse’n sus. )
sa nu uitam de “chipurile”, un alt must.
si apelative de gen “dom’le”, “hai numa’ hai”, “domnisoara” si “ia uitati’va”, care merg bine intr’o converatie.
cu conditia sa mai exista cate un “deci” din cand in cand.
era sa uit de “viata asta trista, plina de umor”.

acestea fiind spuse, ma voi retrage in vagauna asta de camera, ca o adevarata entitate ce sunt.
meanwhile, ca sa nu se mai simta clujenii atat de speciali, ptr cunoscatori :

Se spune ca cel mai simplu mod de a te linisti si a-ti gasi pacea
interioara este sa privesti o lumanare. Imaginati-va cum v-ati simti
sa aveti in jur 8000 de lumanari… Prin Festivalul Luminii se doreste
redescoperirea valorilor neglijate de societatea contemporana. Cum se
va face acest lucru? Se vor amplasa pe aleea principala a parcului
Carol din Bucuresti nu mai putin de 8000 de lumanari in gulgute. Orice
locuitor al capitalei poate fi participant, singura regula pe care
organizatorii o impun este sa nu se foloseasca blitzul aparatului de
fotografiat.

Locatia aleasa de este aleea principala din parcul Carol (langa statia
de metrou Tineretului) . Lumanarile vor fi aprinse incepand cu ora
18:00 si vor arde timp de aproape trei ore. In spatele acestui
eveniment sta Organizatia Nationala “Cercetasii Romaniei” (ONCR).
Fondurile necesare au provenit din campania de blogvertising
organizata de clickio.ro in toamna anului 2007. In cadrul acestui
concurs, ONCR a primit cele mai multe voturi, suma castigata fiind
oferita de www.marketonline. ro.

ne vedem acolo!