in 2006 am dat de yahoo 360. o chestie interesanta unde, pe langa ca aveai toata lista de mess in dreapta, mai puteai afla cu ce se mai ocupa oamenii astia, ce mai scriu, ce mai debiteaza si cu ce se delecteaza intr’o seara de marti.
asa ca, am inceput sa scriu. si’am scris, si’am scris, am revolutionat yahoo’ul, l’am intors pe dos si i’am dat in cap cu gandurile mele de copil de 16-17 ani. toti prietenii mei aveau profil, ne comentam reciproc, ne citeam, scriam in comun, scriam trist, scriam frumos, si in special scriam deschis.
apoi, intr’un act de completa revolta pe niste personaje hunedorene pitoresti, am dat cu bata’n balta si’am scris THE POST. 29 de comentarii revoltatoare, nesimtite si pline de patos.
si’apoi totul sters.
multzam ptr cele de 29de comments la blogu trecut.de altfel, multzam ptr commentsurile pline de buna vointa. in caz ca vreti sa varsati sucuri pe mine..v-as sfatui sa nu va apucati de sporturi extreme.
inca o data,umilele mele scuze ptr dispozitia dvs..oricare ar fi aia 
regards.
(Saturday March 18, 2006 – 01:28pm)
asta afost dupa o perioada in care mi’am dat seama ca am scrisu’ in sange. ca trebuie sa scriu, vreau sa scriu. si in special, vreau sa fiu citita. adulata. comentata.
apoi, au urmat niste posturi in care scriam niste versuri de melodii (si alea din memorie, macar sa am vaga idee ca scriu ceva) and then, the inevitable. am ajuns acasa, am deschis computerul, si yahoo 360 a devenit my second best agaian. intr’o primavara hormonata, cu iz de nostalgie, intr’un oras la capatul lumii, mi se parea idilic sa scriu. ca dintr’o vagauna, sa emit semnale in lume, fara anonimat.
plus dentist plus dor de mare plus middlesex plus imi vine sa plec de aici plus dudes plus iepurashi plus aberatii plus porniri plus hai sa ne aruncam la gunoi plus mesaje in masa plus bah tu vezi ce faci plus offline plus hai sa facem poze plus somn de pranz plus verde afara plus prea multe plusuri
astept majorate.astept sa nu mai astept.
asta era. asteptam sa nu mai astept, si imi convenea. aveam oameni cu care sa’mi cheltuiesc banii si sa’mi creez personalitatea pe care, la 17 ani, mi se parea cea mai buna.
cert e, ca imi placea sa fiu bagata in seama, mai ales cand aparea steluta aia galbena si in toata splendoarea ei langa numele meu. imi faceam de cap in scris. luam lucrurile, le disecam, ma credeam importanta.
o sa “beau pentru cei 2 adolescenti/ care s’au aruncat imbratisati/ de pe un bloc din craiova”
sociu si generatia 2000, a insemnat pentru mine si olga, un subiect interminabil de discutii, de comentat si de disecat in orele de mate. olga aducea cat o carte, o citeam pe rand, ne lasam impresionate de cum scriau marii poeti ai generatiei noastre si dup’aia stocam citate din ei, si le plasam pe cate’o tava intr’o discutie.
lumea e in alte locuri decat in locul potrivit.cat desp momente potrivite?
momentele potrivite s’au evaporat.
eram singuri si tristi in hunedoara, visam la gandu’ ca o sa mergem la o facultate, o sa ne afirmam, o sa fim iubiti si o sa ne traim tineretea din plin. numai despre asta vorbeam. aparea in visele noastre, ne bantuia si ne lasa secatuiti la 7 dimineata cand ne taram anevoios spre scoala.
dar am fost salvati de vara. in anu’ ala fusesem la deftones, la placebo, incepeam sa’mi placa bucurestiu, incepea sa ma ademeneasca ideea ca intr’o zi voi sta in enormitatea asta si voi scrie, ca acum, cu aceleasi maini, pe taste diferite, aceleas cuvinte, cu alt inteles.
De’ar ficerul o placinta,
SI pamantul un branzoi
M’as gandi numai la tine
Sa le mancam amandoi.
(ce poate fi mai sincer? 
)
acum, trebuie sa plec. la un festival de film.
apa trece, blogurile raman.
