citeam ce’am scris la spatele unui caiet ( mai fac din’astea si acuma la facultate, din plictiseala si din dorinta nostalgica de a le citi peste ceva timp)
“ce poate fi mai superficial si mai placut decat sa ignori lucrurile care nu’ti plac?
ce poate fi mai atenuant, ce poate fi mai perfid de’atat?
cred ca, prea mult interes.”
si incercam sa ma gandesc ce anume m’a facut sa scriu aceste randuri, si de ce, o data citite peste cateva luni sa nu se lege de nimic.
trebuie sa recunosc, trebuie sa’mi recunoasc ca sunt un om care traieste in trecutul prezent, si chestia asta nu’mi foloseste la nimic. nu’mi aduce foloase si nici nu ma face sa ma simt mai bine. toate lucrurile faine “s’au intamplat”, toate discutiile pline de patos “au fost deja purtate”, de mine sau/ si de altii, acum un an, 2 3 etc, tot ce putea sa miste spiritu’ “s’a miscat”, everything has happend.
de cand locuiesc in hunedoara din nou (de prin iulie asa) si cum am ramas doar eu aici dintre toti cunoscutii care dintr’o greseala calendaristica le’a inceput anu’ universitar mai repede, ma simt ca un batran reumatic care stie sa vorbeasca doar despre reumatismul lui. ma tarasc ( si’atunci, destul de rar) prin mirosu’ de frunze uscate emanat de padurea de langa hunedoara, ma plimb pe strazi cu scopuri cotidiene exagerate ( sa iau o paine sau sa’mi iau o oja – si apropo de asta, ma transform pe zi ce trece, intr’o, nu, sa nu’i zicem feminitate asta e mai mult o alura, da’ intr’un om care vrea sa’si picteze unghiile sau parul sau sa slabeasca sau sau sau din lipsa de activitate, din lipsa nicotina, din lipsuri si goluri care tot persista) ma perind ( ce cuvant, doamne) prin orasul asta, singuratica, tragand nostalgiile fiecarui loc, a fiecarei cladire sau a fiecarui pas care m’a dus altadata, saltaretz undeva cozy.
am ramas in hunedoara pentru inca o saptamana si simt ca’mi pierd orice fel de energie sau pornire de a pleca de’aici vreodata. am o lipsa de interes pentru orice e nou, pentru bucuresti, pentru colegi, pentru cefenele, concerte sau camera de camin straina care m’asteapta, la mama naibii. as putea sa stau in orasu’ asta, sa’mi ratez tot ce e de ratat, sa nu mai am niciun fel de sentiment, sa’mi pierd identitatea in identitati trecute ( a se citi, in varste trecute), sa n’am aspiratii, ambitii, sa nu ud florile, sa nu duc decat un gunoi superficial, sa nu vorbesc cu nimeni, sa ma plimb prin acest oras, nostalgic, bantuindu-ma pana la dumnezo.
si poate daca’as fi cu un milimetru mai trista, poate chiar as face’o. poate lipsa aia de interes de care scrisesem in caietu’ ala dictando o au numa’ oamenii prea interesa(n)ti.
cum zicea molko, i’m lone-lehey, i’m lone-leheeey.
