am ajuns in sfarsit in hunedoara, dupa atatea luni de absenta. drumu’ a fost lung – si la asta ma refer cand zic ca am facut aproximativ 11 ore cu trenu’ din bucuresti. asta pentru ca in aceasta tara (trista, plina de umor) daca dintr’o pura intamplare incepe sa fulgere si sa ploua, ceva se strica. si anume sinele de tren. un copac cazut pe sine m’a tinut captiva 11 ore pe acelasi scaun, printre straini. intamplarea face sa ma fi uitat la un film cu niste bieti pakistanezi care mergeau spre pakistan au fost arestati de americani si tinuti aproximativ 4 ani inchisi ( pe fundalul razboiului din afghanistan) fara absolut nicio vina. filmul se numeste ‘The Road to Guantanamo’ si eu ma simteam la fel de claustrata in trenu’ ala, cum erau inchisorile astora din cuba.
apropo de filme, m’a impresionat in special ‘Shooting dogs’ ( cu hugh dancy – noua pasiune a mea si a ilincai – cu care ne’am mai uitat si la confessions of a shopaholic – in spiritul devil wears prada, the jane austen book club – un film simpaticut de sambata seara, blood and chocolate - filmat in bucuresti << chiar mi s’a parut pentru prima oara ca bucurestiul arata foarte bine filmat>> cu iz de twilight, dar mai finut) la modu’ de o lacrima varsata si cateva zile in care m’am simtit cel mai ignorant om pe care’l cunosc. desi toata lumea apreciaza ‘Hotel Rwanda’, mie mi s’a parut shootng dogs mult mai realist si fara scene semi-hollywoodiene.
legat de ignoranta mea, mustrarile de constiinta somnambule nu au ezitat sa apara, astfel incat am visat intr’o buna noapte ca eram la o ora de muzica, la care am aflat, cu surprindere si umilinta ca mai exista o nota muzicala in gama do. acest lucru m’a facut sa’mi pun intrebari de oridnul existential care si’au gasit amurgul sfarsit seara, cand m’am hotarat sa m’apuc de citit, de lecturat, de cercetat si de intrebat in stanga si in dreapta mici curiozitati ale lumii inconjuratoare. era cat pe’aci sa fac un pariu legat de intrarea sua in primul razboi mondial, dar m’am abtinut cu vitejie.
in alta ordine de idei, bestfestu’ a fost asa cam o mare tzeapa. imi pare oarecum rau de oamenii care chiar si’au cumparat bilet(e) avand in vedere ce line-up lame a fost acest an. cateva exceptii, evident au mai salvat onoarea acestui festival – cum ar fi franz ferdinand, care au facut un show foarte simpatic. am apreciat ‘this fire’, dar si ‘dark side of the matinee’ – pe care o fredonam in liceu in perioadele de ‘nimeni-nu-ma-mai-intelege-all-the-girls-i-hate-all-the-boys-i-hate-everyone-i-hate’ etc etc, dar si melodiile de pe ulysess. apoi a mai fost moby – simpatic si cu ac fata de om suferind, tot asa trezind amintiri de la olimpiadele comunicarii pe ‘porcelain’, killersii nu m’au impresionat foarte mult (bine acuma, au avut niste lumini, niste vizualuri si un ditamai K luminat de niste becuri, care era de fapt o orga), doar poate ‘when you were young’ caci, cu rusine in obraji pot spune ca aceasta melodie inca mai trezeste nostalgii de ordin metafizic in mine. white lies au fost simpatici in ploaia aia (cu amintiri din belgia fredonate pe ‘let’s-grow-old-together-and-die-and-the-same-time’) si putin orbital, pe ici pe colo. dar, except franz, festivalu’ asta m’a facut mai mult sa nu fiu acolo decat fizic, dar cu gandu’ in alta parte. cat despre santana, orice ar zice taica’meo, nu avea ce sa caute acolo.punct.
acestea fiind spuse – si bifand categoria ‘a scrie din cand in cand si in spatiu asta’, ma voi duce sa ma plimb pe strazile nemiscate ale acestui oras, printre stafii.
(olga, iti multumesc pentru poza de sus sus, cea mai de sus).
