post-something

la 21 de ani, povestile sunt putin altfel.

re-tro.

sunt, ca de obicei in graba. anul asta am fost intr’o graba continua. nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa’si planifice mai haotic timpul. e ca si cum, nu as mai sti ce sa fac cu el. de unde sa’l iau. unde sa astup gauri, unde sa’l tapetez, in ce geanta sa’l mai bag.

ca la orice sfarsit de an, ma bate gandul sa fac o retrospectiva a ceea ce a fost. si, de bine de rau, au fost multe.
cert e ca, la sfarsitul acestui an – 2009 -  ma simt o persoana mai cinica, mai rea, mai individualista. toate astea decompenseaza camera frumoasa unde ma aflu, cu aternturi care par intotdeauna curate si apretate, cu o lumanare mica si frumos mirosititoare, cu postere si post-cards-uri de prin belgia si berlin. e o senzatie de bine in camera mea; am niste semi-jaluzele albe care ma protejeaza de vremea rea si de norii post-noiembristi.

astazi cand am dat’o la o parte, am vazut ca ningea.

simt ca anul asta, poate la fel ca in ceilalti ani, am citit o gramada de carti – parca si mai interesante, am abordat o noua ureche muzicala – mai vasta, mai experimentala, mai simpla, am purtat niste haine care imi veneau mai bine – mai colorate, mai vechi, mai simpatice, – am vizitat locuri in care nu credeam ca o sa ajung, locuri din cartile de germana, din povestile oamenilor, locuri salbatice, locuri antipatice si m’am indepartat din ce in ce mai mult de tot ce tine de casa, de prieteni vechi, asta pentru ca am si cunoscut oameni noi – oameni cu care impart un pranz la munca, oameni cu care impart o casa, o melodie etc. am invatat ca distanta inseamna ceva doar daca vrem noi sa insemne ceva, am aflat ca oricat de matur te crezi, cineva o sa’ti arate exact contrariul, am ajuns la concuzia ca niciunde in bucuresti nu poti fi safe, ca petrecerile au si ele un farmec al lor, ca facand unele lucruri pe care altii nu le fac, te fac doar sa te cunosti mai bine. am aflat ca daca te pui la incercare, s’ar putea sa devi mai tare’n caracter.

m’am indepartat in schimb de scoala, de valori, de etica de…you name it – toate chestiile alea care in anul 1 imi faceau inima sa’mi salte. m’am indepartat de partea mea creativa, de partea cu care scriam acum cateva luni pe aici.

in schimb, am invatat sa profit de toate chestiile mici care mi se dau. viata mea, in momentul asta este compusa din detalii.

let’s disappear ’till tomorrow.

edit

am scris acest editorial pentru ziarul din snspa din care fac parte.

hm.

 

Haideti sa alegem.

 

„ Cand ne nastem, cand venim pe aceasta lume, este ca si cum am fi semnat un contract pentru tot restul vietii noastre, dar vine o zi cand ajungem sa ne intrebam, oare cine a semnat in numele nostru[1]”.

 

In Romania se intampla lucruri ciudate. Se intampla alegerile prezidentiale. Iar de cand au demarat, ma aflu – aproape zilnic -  in anumite dileme de ordin politic pe care nu mi le-am pus vreodata pana acum. Ma surprind reflectand la bicameralismul Parlamentului, al unui referendum pe post de exit-poll la nivel national si nu in ultimul rand la umanitatea pe care o afiseaza, la televizor, diverse figuri caricaturizate ce au iesit sa testeze democratia.
Ma intreb ce pictor celebru a venit la Cotroceni si cat oare domniile lor au de gand sa isi pasteze portretele de Dorian Grey in subsolurile Parlamentului.

Intreg acest mecanism gripat si el de virusi de ordine animalica – si-a cam pierdut sensul logic si crono-logic al mecanismelor sale. De ce in Romania nu se mai voteaza ca simplu act civic al cetateanului? De ce stampila se vrea a fi o arma letala si nu un instrument de validare? De ce votam negativ si mai ales, de ce vrem sa nu-i mai vedem pe acesti oameni niciodata – macar 4-5 ani de zile Ne-am omorat presedintele in ziua de Craciun, iar acum de Sfantul Nicolae vrem sa schimbam infatisarea intregului sistem. Sarbatorile nu ne incalzesc, ci ne intarata.Vrem un presedinte nou, care eventual sa tina o Camera intr-o palma si pe noi toti in cealalta. Vrem un presdinte care sa faca echilibristica politica.
Intrebarile mele nu se opresc aici. Ma intreb, printre altele cum se poate ca un guvern demis – si eventual inca doua guverne stafie – sa poata face acest referendum de care aminteam mai devreme. Guvernul demis se ocupa doar de administrarea publica a ceea ce a mai ramas din treburile publice care nu au fost oprite din cauza gripei, a lipsei banilor, a protestelor si al campaniilor electorale; nicidecum nu are drept de initiativa legislativa. El functioneaza pe ordonante de urgenta, domnilor. De ce sa nu ne imprumutam de la FMI mai degraba? De ce sa nu incercam sa potolim bugetarii, fermierii, metrorexistii din proteste? Nu putem sa cumparam mai repede vaccinurile anti-gripa? De ce tocmai facem un referendum daca intr-adevar mai avem puterea de a face ceva.

Se tinteste sus, asta este cat se poate de clar. Au trecut 20 de ani de la revolutie si noi nu ne-am oprit din revolutionare. Schimbam premieri, schimbam parlamente, schimbam votul, ne schimbam intre noi. Ne schimbam chiar si identitatea. Admiratorii din toate colturile tarii isi fac vocile auzite, arunca ode de lauda pe la radiouri si televiziuni, in numele democratiei – unde ni se spune ca putem sa fim cine vrem noi sa fim.
Iar acesti oameni de indruma la un salt general „Hai Romania”, la bunul simt de a ne da la o parte, si la un tricolor rosiatic ca pe vremurile bune. In 4-5 ani – ne asigura ei -  totul va fi bine. Iar dupa aceasta perioada furtunoasa, linistea unor zile cu soare ne va bucura alegerile facute, ne vom etala stampila din spatele buletinului de cate ori va fi nevoie.

Ca sa inchei intr-o masura optimista, le-as recomanda – de data aceasta alegatorilor – dar si domnilor candidati care sunt la randul lor alegatori, o carte numita „Eseu despre luciditate” a preacunoscutului Jose Saramago. Lectura placuta domnii mei si ne vedem diseara la televizor!

 

---

[1] Jose Saramago, “Eseu despre luciditate”

my soul, my self-esteem. a dollar at a time.

 

a mai cazut o stea de pe cer.

mi-am vandut sufletul unei corporatii multinationale pana in martie 2010.

 

ceva deosebit

berghain

deci este fascinant ce se intampla in lumea aceasta in care ne aflam noi.

si anume:

Touted by many as the best club in Berlin, Berghain is definitely not for asthmatic, weedy types who were always trying to skip gym.

The beats are relentless, the atmosphere hedonistic… And the crowd? Well you’re never quite sure if the menacing, bare-chested toyboys are scowling at you, or eyeing you up. Upstairs in the Panorama bar, things are very slightly more civilized – but not much. A friendly crowd processes packets of chemicals into buckets of sweat way into the following day!

si acum, comentariile:

“We had to queue for 35 minutes, my friend Jody tried to explain to the bouncer that he needed to go to the bathroom, but the bouncer was very unhelpful. My friend Jody ended up soiling his pants. All very stressful experience. “

“We queued for 35 minutes and didn’t get in. The bouncer made my friend Fraser cry. On the plus side the beers while you are waiting are cheap!”

“I forgot to put my rating to 5 out of 5. It always the ones who couldn’t get in who hate the place. The door policy is not racist as one of my friends who was with us is not white and actually non of us spoke one word of German. Leave your bad attitude at home and you’ll get in! It was so much fun! Almost zero queing as we were there at midnight. Also they prefer mixed sex couples or very small group, not that they have anything against homosexuals but I saw the doorman turn away 5 guys who were together.”

“The door policy is completely random. Judge for yourself by the number of taxis waiting to take rejected punters away as you stand in the queue (even just after it opens at midnight). We were lucky but I would say about 30 to 40% of people were asked to “step over to the right”…which means ‘you’re not coming in’. The biggest rejections seemed to be for groups of 4 or more, girls, hoodies and under 25s. The club is good but Tresor is much better – unless you’re into gay-sex in dark spaces, filthy unisex toilets and shitty bar staff – in which case queue for Berghain.”

“In a nutshell, I didn’think it would live up to the hype of being the best club in the world, but it really does. It’s the best and most economically stylish interior of any club i’ve ever been to, it’s like a clean concrete cathedral.”

“Awesome place!! Got turned away the first time (speaking English by the door is not a good idea apparently)… really weird door selection. Next time went with a German friend and kept our mouths shut. Had an amazing time! Once in a lifetime kind of thing…”

“The absloute peak of my entire trip throughout Berlin, Prague, and even Ibiza. Panorama Bar is the best club I have ever been to!!! The atmosphere, the crowd, the music and the VIBE are all off the charts! I was in Berlin for only 3 days celebrating my birthday and I spent close to 24 hours at the club (over two 12 hour sessions).”

please, let me in!

just how long will these days take

waiting for an earthquake

artisti si faze.

http://www.100towatch.ro/

when food is gone

you are my daily meal

http://www.mediafire.com/download.php?njtm4mftkmz

alone, sexy shadow walks at home

I could talk about the myths of Lilith and Cybele, but facts are: I don’t know anything about that; they got nothing to do with the video; I need me some good sleep.

Poni Hoax are an electronic music outfit from Paris. Antibodies is a single released on October 2007 for Tigersushi.

The music video has been directed by Danakil.

.

ia d\’aici.

omg

sa recomand un blog foarte simpatic cu tot felu’ de postere ( se numeste chiar omgposters.com) pe care mi’am pierdut azi o buna bucata din timp. as vrea sa gasesc si eu postere de’astea – din pacate la carturesti au inceput sa bage postere de’alea de pus in wc-urile din barurile de la tara – si singuru record shop pe care’l stiu din bucuresti are niste postere extrem de scumpe.

as vrea sa lipsesc in tot apartamentu’ ala numa’ postere sa aiba iz de high fidelity si sa ma simt mai bine decat la un concert. (cum am zis’o pe asta, of).

meanwhile…de ce the decemberists au astfel de postere si de ce – pentru numele domnului – in aceasta mica tara nu se fac astfel de postere pe care oamenii ca mine pot sa le fure de pe’un gard ceva?

niste fleet foxes

sonic youth

mr bird

black moth super rainbow

ladytron

mudhoney

si unul f simpatic de la arctic monkeys

facts of life

de cateva zile imi pierd vremea pe bloguri de unde descarc in prostie muzica pe care o uit in vreun fisier dubios cu poze din 2007. azi am dat peste lazyboy – care nu e cine-stie-ce revelatie, din contra- daar are aceasta melodie simpatica in care insereaza urmatoarele “curiozitati” care – zic eu – sa le las aici ca sa nu mai imi sara lumea in cap de ce vreau sa sterg blogu’ asta.

of.

These are the facts
–from the Lazyboy
-so help me God

Did you know, that 1 out of 4 Americans has appeared on tv?
Did you know, 61% of all hits on the internet are on sex-sites?
Everyday 21 newborn babies will be given to the wrong parents
The average person swallows 8 spiders in a year
Cannabis is the most widely abused drug in the world
The average person laughs 13 times a day
Elvis was originally blond
The average age of first intercourse is 15.3 years old
The average erect penis is 5,2″ long – and 4,2″ circumcised
Eskimoes use refrigerators to keep food from freezing
41% of all people take people with curly hair less seriously
20% of all females have had at least 1 homosexual experience
Did you know, that there is no such thing as an anti-wrinkle-creme?

22% of the time, a pizza will arrive faster that an ambulance in Great Britain
96% of all women have at one time in their life faked an orgasm
3 people die every year, testing if a 9 volt battery works on their tongue
The ‘Guinness Book Of Records’ holds the record for being the most stolen book in public libraries
Butterflies taste with their feet
5% of the population is gay
The worlds best known word is ‘okay’, the second most well-known word is ‘Coca-Cola’
The giraffe can clean its ears with its tongue
Charles Chaplin once won 3rd prize in a ‘Charles Chaplin look-a-like contest’
In 1995 a Japanese trawler sank because a Russian cargo plane dropped a living cow from 30,000 feet
Only one book has been printed in more copies than the Bible – the IKEA-catalogue

1 cigarette takes away five minutes of a person’s life
In 1950 we were 3 billion people on the earth – today we are 6 billion people
‘Donald Duck’ was banned in Finland, because he doesn’t wear pants
74% of all nudist-females are nudists, because their husbands are nudists
More people die from a champagne cork popping, than from poison spiders
21% of all traffic accidents happen because the driver falls asleep
Did you know that originally a danish guy invented the burglar alarm? – unfortunately it got stolen

Amin!

un semn de intrebare

ma gandesc sa’nchid, sau sa sterg blogul asta. da’ nu sunt foarte sigura, asa.

deci ce fac?

daft punk is playing at my house

nu prea mai imi vine sa scriu pe’aici so, as vrea sa dau la ascultat aceasta piesa care e oarecum pe repeat.

later edit: apropo de lamentarile mele de acu vreo 2 posturi or so, i made it kids. m’am mutat

ante tous ojos

am ajuns in sfarsit in hunedoara, dupa atatea luni de absenta. drumu’ a fost lung – si la asta ma refer cand zic ca am facut aproximativ 11 ore cu trenu’ din bucuresti. asta pentru ca in aceasta tara (trista, plina de umor) daca dintr’o pura intamplare incepe sa fulgere si sa ploua, ceva se strica. si anume sinele de tren. un copac cazut pe sine m’a tinut captiva 11 ore pe acelasi scaun, printre straini. intamplarea face sa ma fi uitat la un film cu niste bieti pakistanezi care mergeau spre pakistan au fost arestati de americani si tinuti aproximativ 4 ani inchisi ( pe fundalul razboiului din afghanistan) fara absolut nicio vina. filmul se numeste ‘The Road to Guantanamo’ si eu ma simteam la fel de claustrata in trenu’ ala, cum erau inchisorile astora din cuba.

apropo de filme, m’a impresionat in special ‘Shooting dogs’ ( cu hugh dancy – noua pasiune a mea si a ilincai – cu care ne’am mai uitat si la confessions of a shopaholic – in spiritul devil wears prada, the jane austen book club – un film simpaticut de sambata seara, blood and chocolate -  filmat in bucuresti << chiar mi s’a parut pentru prima oara ca bucurestiul arata foarte bine filmat>> cu iz de twilight, dar mai finut) la modu’ de o lacrima varsata si cateva zile in care m’am simtit cel mai ignorant om pe care’l cunosc. desi toata lumea apreciaza ‘Hotel Rwanda’, mie mi s’a parut shootng dogs mult mai realist si fara scene semi-hollywoodiene.

legat de ignoranta mea, mustrarile de constiinta somnambule nu au ezitat sa apara, astfel incat am visat intr’o buna noapte ca eram la o ora de muzica, la care am aflat, cu surprindere si umilinta ca mai exista o nota muzicala in gama do. acest lucru m’a facut sa’mi pun intrebari de oridnul existential care si’au gasit amurgul sfarsit seara, cand m’am hotarat sa m’apuc de citit, de lecturat, de cercetat si de intrebat in stanga si in dreapta mici curiozitati ale lumii inconjuratoare. era cat pe’aci sa fac un pariu legat de intrarea sua in primul razboi mondial, dar m’am abtinut cu vitejie.

in alta ordine de idei, bestfestu’ a fost asa cam o mare tzeapa. imi pare oarecum rau de oamenii care chiar si’au cumparat bilet(e) avand in vedere ce line-up lame a fost acest an. cateva exceptii, evident au mai salvat onoarea acestui festival – cum ar fi franz ferdinand, care au facut un show foarte simpatic. am apreciat ‘this fire’, dar si ‘dark side of the matinee’ – pe care o fredonam in liceu in perioadele de ‘nimeni-nu-ma-mai-intelege-all-the-girls-i-hate-all-the-boys-i-hate-everyone-i-hate’ etc etc, dar si melodiile de pe ulysess. apoi a mai fost moby – simpatic si cu ac fata de om suferind, tot asa trezind amintiri de la olimpiadele comunicarii pe ‘porcelain’, killersii nu m’au impresionat foarte mult (bine acuma, au avut niste lumini, niste vizualuri si un ditamai K luminat de niste becuri, care era de fapt o orga), doar poate ‘when you were young’ caci, cu rusine in obraji pot spune ca aceasta melodie inca mai trezeste nostalgii de ordin metafizic in mine. white lies au fost simpatici in ploaia aia (cu amintiri din belgia fredonate pe ‘let’s-grow-old-together-and-die-and-the-same-time’) si putin orbital, pe ici pe colo. dar, except franz, festivalu’ asta m’a facut mai mult sa nu fiu acolo decat fizic, dar cu gandu’ in alta parte. cat despre santana, orice ar zice taica’meo, nu avea ce sa caute acolo.punct.

acestea fiind spuse – si bifand categoria ‘a scrie din cand in cand si in spatiu asta’, ma voi duce sa ma plimb pe strazile nemiscate ale acestui oras, printre stafii.

(olga, iti multumesc pentru poza de sus sus, cea mai de sus).

wtf.

sambata, in parcarea de la real din deva era concert Boney M.

le vent nous portera

mi’am zis ca trebuie sa’mi fac putin timp sa scriu vreo doua intamplari pe’aici, intamplari la limita absurdului – ca de obicei. in ultima saptamana de facultate, iti aduci aminte ca ai de recuperat seminarii, ca nu ai proiecte predate, ca s’ar putea sa ai niste absente, ca in miercurea aia ai fost la curs, da’..te’ai plictisit sa astepti 10 min dupa profesor si’ai plecat. si..s’a cam tinut.

asa ca, in zilele astea s’au estompat multe lucruri, asa cu varf si indesat (ca la expozitiile astea de cadorui unde pe o tablita mica is peste 200 de perechi de cercei, ca sa te deruteze, sa te faca sa vrei mai mult), s’au adunat si umbla pe dupa mine, urmarindu’mi somnu’ si momentele de mi-s-a-blocat-privirea-da-imi-place.

so so so, luni la un seminar, fiindca era multa galagie (intr-o sala in care incap 20j de oameni, eram peste 50) domnu’ seminarist l’a trimis pe’un coleg la tabla sa scrie definitia linistii. eu stateam pe’o catedra, “ca o virgula”(cum imi spunea maica’mea cand ma cocoseam), incercand sa’mi tin ochii deschisi ( cu o seara inistasem sa ma uit la paris je t’aime si sa’mi doresc, sa vreau vreau vreau si eu sa… fac un scurt-metraj, sa traiesc macar o chestie din scurt-metrajele alea, sa vad parisu’, sa ma ridic din pat si sa cutreier bucurestiu’, sau alte ganduri care’ti vin in toiu’ noptii cat stai in pat si pierzi vremea indobitocindu’te). acum, senzatia de somn de 2-4 ore intr’o noapte e echivalenta cu un mic fum dintr’un jiji, si stiti cum se misca totu’ si cum toate lucrurile isi arata proprietatile semi-gelationase (?) in jurul tau. ei bine, pe fundalu’ de nesomn si lipsa totala de interes, in timp ce se discuta despre alegeri rationale in politica si eu incercam sa vad cum poate sa’mi alunece privirea dintr’un punct fix, cineva scria definitia linistii pe tabla.

nu stiu exact ce a scris, oricum o mare porcarie. si asa’mi doresc sa fi scris eu frumos pe tabla, putin incliniat, cu niste litere rotunde linistea este atunci cand eu tac.

ma rog, asta ar fi lasat o mare sfera de aplicabilitate, cum ii ziceam si lu’ alin dup’aia. adica, de exemplu, ptr misogini…linistea este atunci cand femeile tac. ati prins ideea, nu?

dar, nah..nu mi s’a dat aceasta ocazie. in schimb am auzit azi un schimb de replici la care m’am gandit dup’aia, in drum spre camin, asa o bucata de timp. sa povestesc.
langa caminul meu e un liceu de aviatie (dada am mai tot zis asta) si mai tot timpu’ e plin de copii. nimic nou so far. doar ca azi, in fatza mea mergea un individ (la vreo 16-17ani asa) cu niste skate shuzi noi nouti, din’aia negri cu o talpa impecabila, niste raiati negri ca pana corbului, un palton la care m’am uitat putin cu invidie, o caciula neagra din’aia cum au toti, mai lalaie la spate si’o tigara in mana. so far so good. individu’ se intalneste la un colt cu niste cocalari (de top as adauga) si’astia toti mirati, ca “baaa gioni ce’ai patit mah?”. la care individu’ raspunde:
“frate, de azi m’am facut rocker!”.

astfel, cu permisiunea dvs, de maine (ca azi a cam trecut) ma voi face si eu ceva, dar ca problema e ca nu stiu exact ce. asa ca astept niste sugestii ceva.

meanwhile, am ramas cu winampu’ blocat pe aceleasi 3-4 acorduri vreo 10min. nu va recomand, pentru ca o sa capete o dimensiune spatialo-temporara incredibila, de parca si vocile alea de pe hol vorbeau in aceleasi 3-4 cuvinte repetat, repetat, reperat.

asta asa, in ideea transformarii timpului in spatiu.

don’t vote..sau…

via manafu (  manafu.blogspot.com ) – care zice ca un clip de’sta n’ar fi rau nici la noi.

“”Noi sintem hotariti, dar ceea ce nu stim este pentru ce anume.”

citeam ce’am scris la spatele unui caiet ( mai fac din’astea si acuma la facultate, din plictiseala si din dorinta nostalgica de a le citi peste ceva timp)
“ce poate fi mai superficial si mai placut decat sa ignori lucrurile care nu’ti plac?
ce poate fi mai atenuant, ce poate fi mai perfid de’atat?
cred ca, prea mult interes.”
si incercam sa ma gandesc ce anume m’a facut sa scriu aceste randuri, si de ce, o data citite peste cateva luni sa nu se lege de nimic.
trebuie sa recunosc, trebuie sa’mi recunoasc ca sunt un om care traieste in trecutul prezent, si chestia asta nu’mi foloseste la nimic. nu’mi aduce foloase si nici nu ma face sa ma simt mai bine. toate lucrurile faine “s’au intamplat”, toate discutiile pline de patos “au fost deja purtate”, de mine sau/ si de altii, acum un an, 2 3 etc, tot ce putea sa miste spiritu’ “s’a miscat”, everything has happend.
de cand locuiesc in hunedoara  din nou (de prin iulie asa) si cum am ramas doar eu aici dintre toti cunoscutii care dintr’o greseala calendaristica le’a inceput anu’ universitar mai repede, ma simt ca un batran reumatic care stie sa vorbeasca doar despre reumatismul lui. ma tarasc ( si’atunci, destul de rar) prin mirosu’ de frunze uscate emanat de padurea de langa hunedoara, ma plimb pe strazi cu scopuri cotidiene exagerate ( sa iau o paine sau sa’mi iau o oja – si apropo de asta, ma transform pe zi ce trece, intr’o, nu, sa nu’i zicem feminitate asta e mai mult o alura, da’ intr’un om care vrea sa’si picteze unghiile sau parul sau sa slabeasca sau sau sau din lipsa de activitate, din lipsa nicotina, din lipsuri si goluri care tot persista) ma perind ( ce cuvant, doamne) prin orasul asta, singuratica, tragand nostalgiile fiecarui loc, a fiecarei cladire sau a fiecarui pas care m’a dus altadata, saltaretz undeva cozy.
am ramas in hunedoara pentru inca o saptamana si simt ca’mi pierd orice fel de energie sau pornire de a pleca de’aici vreodata. am o lipsa de interes pentru orice e nou, pentru bucuresti, pentru colegi, pentru cefenele, concerte sau camera de camin straina care m’asteapta, la mama naibii. as putea sa stau in orasu’ asta, sa’mi ratez tot ce e de ratat, sa nu mai am niciun fel de sentiment, sa’mi pierd identitatea in identitati trecute ( a se citi, in varste trecute), sa n’am aspiratii, ambitii, sa nu ud florile, sa nu duc decat un gunoi superficial, sa nu vorbesc cu nimeni, sa ma plimb prin acest oras, nostalgic, bantuindu-ma pana la dumnezo.

si poate daca’as fi cu un milimetru mai trista, poate chiar as face’o. poate lipsa aia de interes de care scrisesem in caietu’ ala dictando o au numa’ oamenii prea interesa(n)ti.

cum zicea molko, i’m lone-lehey, i’m lone-leheeey.

n’am nicio idee de titlu.

ioana’mi zice sa scriu. am fost la ea azi noapte. ne’am uitat la filme si’am povestit pana la 7 dimineata. cand sunt cu oamenii din hunedoara am o placere nemaipomenita de a vorbi la trecut. de a vorbi de tot felu’ de prostii la care ne gandeam in liceu. din clasa a8a mi’am zis ca trebe sa plec din orasu’ asta. din clasa a8a am asteptat momentu’ cu care l’am trait cu sor’mea, intr’o joi cand am dus’o cu toata familia la gara (parca venise prima data acasa sau ceva de genu’) si eram amandoua cu lacrima’n coltu’ ochiului, eu in remuscarea ca’mi dorisem prea mult camera ei si’acu era goala, ea ca in sfarsit pleaca.
cacat. am plecat de’aici cu sentimentu’ ca n’am prea facut multe si ca nici acolo n’o sa fac prea multe.

da’ oricat de mult as incerca sa trec cu vederea peste cele…70j de mailuri legate de travka, mi se intensifica asa o stare de … indiferenta. n’am avut nicio reactie. whatsoever. de la furatu’ de playlisturi, melodii ascultate obsesiv pana la greata, de la umblat prin tot bucurestiu’ sa’mi iau vreau sa simt praga, de la statu’ pana dimineata ca sa termin nu una, doua, trei ci toate cartile lu’ kundera, de la povestile cu anne pe pervaz la camin cu travka pe fundal, de la certurile cu prietenii care n’asculta travka si nu vor sa vina la concertu’ ala din b52, de la clasa a10a pe geam in bucuresti cu travka in urechi, pe tren, acasa, in mers, in somn, spre scoala, spre facultate, spre un tip, spre altul, walking away la… nicio reactie…ceva nu se leaga.
cred ca undeva asa, pe parcurs, ne’am imunizat cu totii. inca sunt de parere ca ai mei or trait niste tinereti foarte faine, cu formatii care nu numa’ ca te scoteau din starea de hunedoara, de tanar anonim si vai de capu’ lui, da’ si acuma, dupa atata timp, cand taica’meo sau maica’mea asculta pink floyd, sau doors, sau sabbath sau iron butterfly (nush cine naiba mai is astia) sau pheonix ( toate pastrate pe casete si pe discuri pentru pick-up, majoritatea titrate in rusa:) ) ii asa o stare de..calm. de dom’le ne inchinam la muzica asta si cand o sa avem 80 de ani.
si’am observat ca asta caut si eu la orice formatie. si la orice tip. da’mi posibilitatea sa am ce sa admir. sa invat ceva nou. sa am ce invata. intr’o perspectiva kitchoasa,  sa vad o roza aurora pe fundal.

asa ca, ma “desfiintez” si eu din a fi un, cum sa’i zic? un fan travka. am dreptu’ sa ma desfiintez. sa’mi dau demisia de a incerca chiar si sa schitez un zambet trist.

i said don’t bleed on my face, don’t bleed.

the number 23. 23 iulie.

toti aia care nu au fost la metallica, pe 23 in bucuresti, au ratat unu’ din cele mai faine concerte la care si’ar fi putut vreodata imagina ca merg. si pe langa asta, au ratat metallica.

am ajuns la 3 in bucuresti, cu un tren in care trei sferturi din oameni erau cu tricouri cu metallica. in brasov, cand s’a oprit trenu’ am avut impresia ca’s deja pe stadion, la cata lume era pe peron. la un moment dat, un batranel din compartiment a zis ceva de genu’ “doamne sfinte, e vreo revolutie?”

la 4 si 20 eram pe stadion.
cea mai mare frustrare a fost un om cu o plerina albastra, care din cand in cand si’o mai scotea la iveala, blocandu’mi mie vederea la the sword.
pe scurt:
- in viata mea n’am mai fost atat de uda, de leoarca, de cineva-sa-stoarca-toata-apa-asta-din-mine. m’a plouat de la 4jumate pana pe la 7, si de la 8 pana la 11, incontinuu. nu tu haine impermeabile, nu tu pelerina, umbrela sau ciolofan. o bluza gri, pufoasa, cu o gluga in care s’a adunat apa.
- mi’a fost un frig infernal, but still, o doamna la vreo 30-40 de ani mi’a oferit “canadiana” ei (whatever that is) si’am reusit sa povestesc cu ea o gramada de chestii, impresii de pe la concerte. doamna avea tricou cu coma, fuma kent si a reusit sa se strecoare cu o umbrela genu’ anii 80′.
- am urlat, am cantat, am dansat cat am putut, in spatiu’ ala minuscul. m’am emotionat, m’am bucurat, m’am mirat la flacarile de pe scena, mi’am retrait anii adolescentei pe one, fade to black si sanitarium, mi’am adus aminte de noptile din retro cu nothing else matters, m’am simtit plina de mine la so fucking what, si m’am alaturat vocilor sin stanga mea care urlau din toti acinii pulmonari seeeeeek and destroooy !
- un tip de langa, tzipa “vai de plm mea, chiar ei is” si cam asta era si starea generala de peste tot, ne holbam la astia, nu ne venea sa credem. atatea concerte cu ei am vazut, atatea melodii ascultate, incat parea totu’ ireal.
- un tip zicea in fata unei camere de filmat ca el i’a cunoscut pe astia de la metallica. reporterul intreaba, pai si cum sunt? “sunt foarte, foarte, foarte, foarte oameni”. no shit now:)
- cineva se plangea de boxe. de’si bagau chitarile intr’un mini ipod si cantau de’acolo, tot mi se parea genial. sa fi plouat acid, couldn’t care less.
- yeeeaaah-urile si ye-heeea-urile, n’au lipsit deloc, ba au fost chiar din belsug, si una mica la nothing else matters, hihihi.
- o alta remarca culeasa pe drum, “plm a fost mirific” ) care mi se pare ca subliniaza cel mai bine orice concluzie, de’atunci.

pana’n septembrie, iata niste poze de pe site’ul lor.

yeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah !

go forward in reverse

m’am uitat la un film lacrimogen, m’am intristat. nu inteleg de ce se mai fac filme lacrimogene si cu sfarsit trist. adica se merita un sfarsit cat de cat okay, dupa ce 2 ore te tot deprimi. asa ceva nu este posibil.
cand eram mica, la fiecare scena plina de violenta sau plina de scene de taiere, vedeam palma lu’ taica’meo circa 3-4minute, si cand reveneam la film, totu’ era bine. acuma, dintr’o placere sadica, am inceput sa ma uit la filme care mai de care mai dureroase, sau cel putin filme care sa te scoata din starea ta de spirit si sa te bage marsav in alta.
cum e into the wild. cu eddie vedder pe fundal, cu tot visu’ american in spate, si cu toate senzatiile alea de drum deschis, cu orizontu’n fata, si that sweet sweet freedom, ca pana la urma sa ajungi sa mori inghetat, intoxicat de ierburi, zgaindu’te la soare.
du’te si bea un suc dup’aia. fumeaza o tigara, vorbind despre nimicuri.
wtf.
m’am astupat cu friends. asta se intampla numa’ vara, cand ai prea mult timp liber si n’ai cu ce sa’l umpli, cel putin la fel de interesant ca aia din serial. un serial care are o viata mai activa decat a ta.
stai asa, vorbeste hunedoara din mine. am ajuns de o zi, si am inceput cu din’astea.
ooh, filmu’ vietii.

intr’o trecere foarte logica de la filmul al caruit titlu nu o sa’l mentionez, la ce s’a intamplat la b’est, pot sa spun ca munca de voluntar e cea mai tare munca ever. eu am fost insarcinata sa car apa la staff, la aia de la security, oamenii de la scena si asa mai departe. bucuria de a da apa plata pe 40j de grade e la fel de comparabila cu un gest fain pe care nu’l vede nimeni, dar tu stii ca l’ai facut.
si’apoi UNKLE, cu ajutorul carora am transpirat de cat am dansat, si mi’am ragusit vocea pe burn my shadow – melodia totem, melodia cu care ma taram prin bucuresti de la aurel vlaicu (statia de metrou cu iz de piata de legume) pana in romana (statia de metrou cu peronul prea ingust ca sa treaca doi oameni consecutiv pe’acolo, expre facut sa’ti doresti sa aluneci). UNKLE pe o scena intre atatia oameni te face sa te simti tanar frumos si toate cliseele de film de pro tv, pe care atat de mult le dispretuiesti, dar totodata, o data simtite sa ti se urce la cap. UNKLE a fost unu’ din cele mai frumoase concerte la care am fost vreodata. am zambit ca un autist la vederea unei acadele. ca la un psihopat la culoarea verde. ca o maimuta in fata unor oameni. sau zambetele alea idioate de oameni beti, pe care nimeni nu le intelege. a fost o chestie de moment, care mi’a dat o energie incredibila. un fel de…muzica sferelor.
la alanis m’am cam plictisit, si la NOUVELLE VAGUE a fost un show foarte interesant, cu una din soliste extrem de lasciva. de franceza, de frumoasa, de artistica, de vie, de voce pana in strafunduri. mi’a placut ce am vazut, cantand in cor cu lumea boema de’acolo. a fost ceva la care nu m’am asteptat, zic de lumea prezenta si de libertatea de miscare si non’salanta artistica pe care o au oamenii aia. am vaga impresie ca astia o sa mai vina pe la noi.
silent disco, alt loc in care am stagnat mult si bine, mi se pare genial locu’, cu plin de lume buna, miscari de dans care mai de care, lume in largu’ ei, o chestie foarte inventiva si foarte populata. m’a convenit b’estu de anul asta. am avut impresia ca fac parte la o mare chestie, la ceva la care nu visam acu’ nu-mai-stiu-cati-ani, cand auzeam ca unii’-altii canta prin ungaria sau cehia, cu speranta ca poate poate o sa’i vad si eu in viata asta.

in semn de incheiere si de..dance me ’till the end of summer,

Be it no concern
Point of no return
Go forward in reverse

This I will recall
Everytime I fall

Setting forth in the universe

Out here, realigned
A planet out of sight

Nature drunk and high
Ahh-oohhh

Setting forth in the universe

run shot

acu vreo doua luni ziceam ca e fain sa boschetaresti, mai ales vara.
and shit, de’acum incolo s’au deschis orizonturile.

zilele astea, au fost atat de aiuristice, incat nici farama aia de certiutudine pe care o aveam, asa, acolo, nu mai e. WTF?! mi’am dat seama acum ceva timp ca penibilu’ e esenta vietii. daca nu ti se intampla tie, li se intampla altora cu siguranta. nu trece o zi fara penibil. e inevitabil, zace’n noi toti.
fiecare e propriul proprietar de penibil.

cineva zicea ca daca tot e sa’mi incep propriul sistem filosofic, ar fi bine sa aiba un nume apropiat de origini.
asa ca, am sa’l numesc neoardelenismul. iar primul pas l’am facut deja, cu descoperirea de esente.

cu tot stressul din sesiunea asta, cu toate esuarile de a incerca sa fac ceva bine cap-coada, cu toate starpirile potentate, cu toate discutiile cu noaptea’n cap, cu toate hainele noi care inca mai zac in dulap, cu toate orele pierdute pe net, cu toti oamenii pe care nu i’am cunoscut, cu toate concertele pline de versuri cunoscute, cu toate noptile hormonate de prin cluburile mondene, cu toate cacaturile din jur, si cu toate frumusetile ascunse, i can proudly say ca am trecut peste primu’ an universitar cu cel mai mare entuziasm, cu cearcane mai adanci, plamani mai neplamanii, neuroni in minus si multe happy thoughts.

 

hard sun

oamenii atenteaza la starea mea de calm.
saptamana asta a fost saptamana discutiilor despre viata. despre scoala, dragoste si alte lucruri care ne stau in calea spre fericire. cica.

incep o discutie, si discutia degenereaza intr’o intreaga dezbatere. oameni care nu vor sa stie ce gandesti, ci vor sa te combata cu argumente, cercetari, citate, ziare, filme sau experiente de viata. asa ca, atunci cand iti postezi pe tava o parere, majoritatea oamenilor se’nfrupta din ea, ca apoi sa ti’o scuipe in fata.

si’atunci, pentru a 2a oara in acest an, am avut din nou revelatia ca

toata viata o sa fie un mare seminar.

am terminat flori pentru algernon. am carat cartea asta dupa mine de vreo 2 saptamanai, aproape peste tot, m’am urcat in metrouri gresite, am incurcat orele intre ele, nu am invatat pentru ceva partiale, nu am fost atenta la ce vorbeau oamenii de langa mine, nu am fost atenta la oameni in general, m’am adancit in cartea asta asa mult, incat, azi dimineata, trezita pe la 11 jumate (cu un somn de la 4), am terminat’o, cu ochii obositi, cearcane dureroase si o stare de tampenie latenta.

si cum orice carte buna pe care o termini iti lasa o dara de regret, cartea asta m’a intristat si m’a fascinat intr’o masura ciudata, transmitandu’mi cinismul si blazarea lui charile, dar si frica si raceala fata de oameni. adaugand toate astea la 3saptamani de oboseala si lipsa de somn, a iesit un fel de ostilitate fata de oricine care nu e de acord cu mine. (i’m not hostile, i’m annoyed )

“Nothing in our minds is ever really gone. The operation had covered him over with a veneer of education and culture, but emotionally he was there–watching and waiting.”
- Daniel Keyes, Flowers for Algernon

in speranta (purului) sentiment al regretului, sper doar ca sa pot sa trec de tabara cealalta, de seara trecuta. de caldura din suburbia, de zambetele lui george si franturile alea de ganduri fumate, de drumul pe strada 11 iunie (strada pe care am ajuns dintr’o intamplare, in iarna), de oamenii care dansau bucurosi, de melodiile cantate in drum spre casa, si de mizeria primitoare din camera 311.

zambetul tauuuu, nu e ca zambetul meu.
gandim diferiiiiiiiit, iubim diferit.

sunt iulminata.

astazi am aflat ceva ce nu credeam ca o sa aflu vreodata.

in green hours, un barman mi’a spus un adevar absolut si ultim, sub o umbrela verde de heineken.
mi’a spus asa: diferenta dintre o sticla si un draft e aceasi ca si dintre un draft si o sticla.

cred ca nu mai are rost sa citim filosofie. sau sa asteptam anu’ 2012 cu sufletul la gura.
discutii despre existenta lui dumenezeu?
sa fim seriosi.

diferenta dintre moarte si viata e aceasi ca dintre viata si moarte.
azi esti, maine nu.

O.C.

uite’i ma, au ajuns in finala