post-something

la 21 de ani, povestile sunt putin altfel.

re-tro.

sunt, ca de obicei in graba. anul asta am fost intr’o graba continua. nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa’si planifice mai haotic timpul. e ca si cum, nu as mai sti ce sa fac cu el. de unde sa’l iau. unde sa astup gauri, unde sa’l tapetez, in ce geanta sa’l mai bag.

ca la orice sfarsit de an, ma bate gandul sa fac o retrospectiva a ceea ce a fost. si, de bine de rau, au fost multe.
cert e ca, la sfarsitul acestui an – 2009 -  ma simt o persoana mai cinica, mai rea, mai individualista. toate astea decompenseaza camera frumoasa unde ma aflu, cu aternturi care par intotdeauna curate si apretate, cu o lumanare mica si frumos mirosititoare, cu postere si post-cards-uri de prin belgia si berlin. e o senzatie de bine in camera mea; am niste semi-jaluzele albe care ma protejeaza de vremea rea si de norii post-noiembristi.

astazi cand am dat’o la o parte, am vazut ca ningea.

simt ca anul asta, poate la fel ca in ceilalti ani, am citit o gramada de carti – parca si mai interesante, am abordat o noua ureche muzicala – mai vasta, mai experimentala, mai simpla, am purtat niste haine care imi veneau mai bine – mai colorate, mai vechi, mai simpatice, – am vizitat locuri in care nu credeam ca o sa ajung, locuri din cartile de germana, din povestile oamenilor, locuri salbatice, locuri antipatice si m’am indepartat din ce in ce mai mult de tot ce tine de casa, de prieteni vechi, asta pentru ca am si cunoscut oameni noi – oameni cu care impart un pranz la munca, oameni cu care impart o casa, o melodie etc. am invatat ca distanta inseamna ceva doar daca vrem noi sa insemne ceva, am aflat ca oricat de matur te crezi, cineva o sa’ti arate exact contrariul, am ajuns la concuzia ca niciunde in bucuresti nu poti fi safe, ca petrecerile au si ele un farmec al lor, ca facand unele lucruri pe care altii nu le fac, te fac doar sa te cunosti mai bine. am aflat ca daca te pui la incercare, s’ar putea sa devi mai tare’n caracter.

m’am indepartat in schimb de scoala, de valori, de etica de…you name it – toate chestiile alea care in anul 1 imi faceau inima sa’mi salte. m’am indepartat de partea mea creativa, de partea cu care scriam acum cateva luni pe aici.

in schimb, am invatat sa profit de toate chestiile mici care mi se dau. viata mea, in momentul asta este compusa din detalii.

let’s disappear ’till tomorrow.

edit

am scris acest editorial pentru ziarul din snspa din care fac parte.

hm.

 

Haideti sa alegem.

 

„ Cand ne nastem, cand venim pe aceasta lume, este ca si cum am fi semnat un contract pentru tot restul vietii noastre, dar vine o zi cand ajungem sa ne intrebam, oare cine a semnat in numele nostru[1]”.

 

In Romania se intampla lucruri ciudate. Se intampla alegerile prezidentiale. Iar de cand au demarat, ma aflu – aproape zilnic -  in anumite dileme de ordin politic pe care nu mi le-am pus vreodata pana acum. Ma surprind reflectand la bicameralismul Parlamentului, al unui referendum pe post de exit-poll la nivel national si nu in ultimul rand la umanitatea pe care o afiseaza, la televizor, diverse figuri caricaturizate ce au iesit sa testeze democratia.
Ma intreb ce pictor celebru a venit la Cotroceni si cat oare domniile lor au de gand sa isi pasteze portretele de Dorian Grey in subsolurile Parlamentului.

Intreg acest mecanism gripat si el de virusi de ordine animalica – si-a cam pierdut sensul logic si crono-logic al mecanismelor sale. De ce in Romania nu se mai voteaza ca simplu act civic al cetateanului? De ce stampila se vrea a fi o arma letala si nu un instrument de validare? De ce votam negativ si mai ales, de ce vrem sa nu-i mai vedem pe acesti oameni niciodata – macar 4-5 ani de zile Ne-am omorat presedintele in ziua de Craciun, iar acum de Sfantul Nicolae vrem sa schimbam infatisarea intregului sistem. Sarbatorile nu ne incalzesc, ci ne intarata.Vrem un presedinte nou, care eventual sa tina o Camera intr-o palma si pe noi toti in cealalta. Vrem un presdinte care sa faca echilibristica politica.
Intrebarile mele nu se opresc aici. Ma intreb, printre altele cum se poate ca un guvern demis – si eventual inca doua guverne stafie – sa poata face acest referendum de care aminteam mai devreme. Guvernul demis se ocupa doar de administrarea publica a ceea ce a mai ramas din treburile publice care nu au fost oprite din cauza gripei, a lipsei banilor, a protestelor si al campaniilor electorale; nicidecum nu are drept de initiativa legislativa. El functioneaza pe ordonante de urgenta, domnilor. De ce sa nu ne imprumutam de la FMI mai degraba? De ce sa nu incercam sa potolim bugetarii, fermierii, metrorexistii din proteste? Nu putem sa cumparam mai repede vaccinurile anti-gripa? De ce tocmai facem un referendum daca intr-adevar mai avem puterea de a face ceva.

Se tinteste sus, asta este cat se poate de clar. Au trecut 20 de ani de la revolutie si noi nu ne-am oprit din revolutionare. Schimbam premieri, schimbam parlamente, schimbam votul, ne schimbam intre noi. Ne schimbam chiar si identitatea. Admiratorii din toate colturile tarii isi fac vocile auzite, arunca ode de lauda pe la radiouri si televiziuni, in numele democratiei – unde ni se spune ca putem sa fim cine vrem noi sa fim.
Iar acesti oameni de indruma la un salt general „Hai Romania”, la bunul simt de a ne da la o parte, si la un tricolor rosiatic ca pe vremurile bune. In 4-5 ani – ne asigura ei -  totul va fi bine. Iar dupa aceasta perioada furtunoasa, linistea unor zile cu soare ne va bucura alegerile facute, ne vom etala stampila din spatele buletinului de cate ori va fi nevoie.

Ca sa inchei intr-o masura optimista, le-as recomanda – de data aceasta alegatorilor – dar si domnilor candidati care sunt la randul lor alegatori, o carte numita „Eseu despre luciditate” a preacunoscutului Jose Saramago. Lectura placuta domnii mei si ne vedem diseara la televizor!

 

---

[1] Jose Saramago, “Eseu despre luciditate”